Sfatul Ȋnțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri

PARTEA I"Povestea Zânelor Florii-de-Lumină și a Fetiţei-cu-Rochiţa-Verde"

A fost odată ca niciodată, înşiră-te mărgărit pe-o ramură de primăvară prea curată, o minunată Floare-de-lumină, crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.
Pe fiecare petală se odihnea o zână, îmi pare că pe cea roşie şedea Zâna de Vreme Bună, alta era ca o portocală şi aici locuia Zâna de Dus Copiii la Şcoală, mai apoi venea petala galbenă ca o panseluţă de vază, unde găseai lesne Zâna Soarelui de Amiază, venea petala verde ca frunza de arţar purtând a Veseliei Zână de Cleştar, apoi petala albastră ce cu osebire găzduia Zâna Palatelor de Safire, lângă aceasta, alta indigo ca noaptea fără nici o stea, şi aci dănţuia Zâna Mică Rea, în fine, ultima petală regală, violet, era casa Zânei cu Zâmbet Discret.
Şi Floarea-de-luminǎ era fermecatǎ, cum de atingeai o petalǎ şi se îndeplinea o dorinţǎ îndatǎ! Multǎ lume auzise de ea, dar mai cǎ nimeni-nimerea nu ştia cum sǎ dea de ea.
Şi se adunǎ Sfatul Înţelepţilor cu Ochi Albaştri din Ţara Munţilor Mǎiaştri într-o searǎ cu Luna Plinǎ şi sorocirǎ cǎ Floarea-de-Luminǎ va sǎ fie ştiutǎ doar atunci când lumea va fi aşa urâtǎ la suflet, la privire şi-n fire, şi fǎrǎ culorile ei nu va mai fi fericire.
Şi-o puserǎ bine, o acoperirǎ cu sare de cer, cu-al stelelor mister, şi aşa, aşezatǎ în Carul Mare, fuse dusǎ în Ţara Soarelui Rǎsare, iar Soarele, minunat de frumuseţea ei, o prinse în cununa secretǎ cu luceferei, iar lumina florii între ei era aşa de mare cǎ Soarele însuşi se putea duce la culcare atunci când ziua de luminat ar fi fost mai lungǎ ca niciodatǎ, încarcatǎ chiar de zavistiile Norilor Plumbuiţi din Ţara Ciudatǎ.
Şi nimeni-nimerea nu bǎnui nimic, cǎci Floarea-de-luminǎ se puse la pǎstrare în luminǎ, fiind regina atotluminǎtoare a lumii luminate necunoscǎtoare.
Zilele treceau şi iar treceau, iar vârtelniţa cereascǎ nu avea hodinǎ, pânǎ când într-o dimineaţǎ de vanilie zmeuratǎ, o cumǎtrǎ din Ţara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ începu sǎ strige tare de se scuturau Munţii Mǎiaştri cǎ prǎjiturelele ei cumpǎrate pânǎ în îndepǎrtata Atlantidǎ nu se mai aşeazǎ în forma de fagure dulce ca mierea de primavarǎ înmiresmatǎ pentru cǎ nu mai e cu nici un chip sǎ reuşeascǎ glazura magicǎ de ciocolatǎ, ca reţeta s-a pierdut pe undeva sau a fost şterpelitǎ de careva urât la suflet, la privire şi-n fire, şi, vai, de va fi aşa, va dispǎrea chiar Ţara…Şi, de bunǎ seamǎ, dacǎ nu vor mai fi prǎjituri de ciocolatǎ, copiii se vor întrista, nu vor mai dori sǎ meargǎ la şcoalǎ, cǎci şcoala va fi grea, în fine, oamenii nu vor mai fi dulci la vorbǎ şi buni la suflet, iar veselia va pieri şi lumea cât o fi de mare se va înnegri…de urǎ.
Şi cum trecuse ceva timp, iar vestea nu era îmbucurǎtoare, se întruni Sfatul Înţelepţilor cu Ochi Albaştri din Ţara Munţilor Mǎiaştri într-o altǎ searǎ cu Luna Plinǎ, ca în a ei luminǎ sǎ dibuiascǎ unde s-a rǎtǎcit reţeta cumetrei din Ţara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ. Dar din nefericire, Norii Plumbuiţi din Ţara Ciudatǎ se pornirǎ nevestit şi speriarǎ Luna Plinǎ care se fǎcu micǎ-micǎ în Grǎdina Spiriduşilor cu Flori de Glicinǎ.
Eh, ce sǎ te mai te faci acum! Înţeleptii işi mângâiarǎ bǎrbile adâncindu-se în taina gândurilor de cristal, scrutarǎ timpul cu iuţimea privirii lor atotştiutoare şi uitându-se unii cǎtre alţii, aşezaţi pe-o coadǎ de stea, se înţeleserǎ fǎrǎ vorbe s-o trimitǎ pe ea, Fetiţa-cu-Rochiţa-Verde, s-o aducǎ! Da, da, ia nu vǎ mai miraţi aşa, sǎ aducǎ chiar Floarea-de-luminǎ, care cum vǎ spuneam, era crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.

va urma